Industria muzicala e prea dura pentru mine… cred ca nu exista alta cale, asa ca voi renunta!

„Sunt deja mult prea multe talente si prea putine reflectoare care sa le incadreze. Si ca sa fiu sincera cu mine, nici nu cred ca sunt asa speciala incat sa captez atentia publicului sau sa ii fac sa rezoneze cu mine. Nici macar vocea mea nu este asa spectaculoasa. Pun pariu ca sunt cel putin cateva mii de oamenii care pot face exact ce fac eu cu glasul meu, asa ca de ce sa imi mai ingreunez viata punandu-ma de fiecare data fata in fata cu esecul? Nu mai vreau sa cant, nu mai pot sa lupt… gata!”

Asta imi spune o voce din capul meu de fiecare data cand simt ca nu mai pot sa tin pasul cu toate emotiile acumulate de-a lungul anilor in care am incercat tot ce am putut sa imi afirm vocea. Cateodata, chiar cred ca lumea asta nu are un loc si pentru mine, macar acolo pe un colt de scena, fie si in spate, unde sa cant cu inca vreo cateva persoane niste „uuu”- uri si „aaa”-uri. Dar nici lucrul asta nu cred ca mi-ar aduce satisfactie, asta pentru ca mie imi place sa aspir catre lucruri marete. Seara tarziu, cand imi pun capul pe perna si mintea mea e aproape de shut down, incep sa imi imaginez cum ar fi succesul pentru mine. Si culmea, nu ma inchipui ovationata de oameni si idolatrizata de copiii care imi imita stilul vestimentar sau care refuza sa manance morcovi pentru ca am zis eu intr-un interviu ca nu imi plac morcovii. Imi imaginez ca inspir oamenii sa creada in propria lor putere de a schimba ceva in lumea asta. Nu imi doresc hit-uri temporare fara sens in varful top-urilor. Imi doresc sa creez muzica de calitate care te poate ajuta sa iti depasesti starile negative, sa meditezi sau sa vibrezi ascultând-o. Imi doresc sa las ceva in urma si sa se simta ca am fost pe aici. Altfel, lumea o sa uite ca am existat imediat ce nu mai am relevanta pe radio. Si de aceea, imi spun destul de des ca planurile marete necesita mult timp pentru realizare.
Recent, m-am aflat intr-un impas in care am luat in retrospectiva toate participarile mele la diverse concursuri. Am realizat ca desi dupa fiecare incercare nereusita, unde imediat a aparut perioada de depresie care ma impiedica sa imi continui drumul, am recapatat bucuria de a lupta in continuare muncind din greu la imbunatatirea abilitatilor mele vocale la orele de canto. Si acum stiu ca singura persoana care ma poate darama, sunt eu… Nu am reusit pentru ca nu am ajuns in punctul in care sa pot fi multumita cu mine. Consider ca artistul trebuie sa fie in continua dezvoltare. Sa nu lasi nimic sa fie discutabil. Cum ar fi: „Hmmm, are un timbru interesant dar ii lipseste agilitatea.” sau „Hmmm, are voce buna dar nu transmite prea multe.” Lucrurile astea sunt un memo conform caruia esti instiintat ca mai ai de lucru pana la forma ta finala. Munca ta este tot ceea ce ai mai de pret in toata experienta asta. Nimeni nu isi doreste sa fie compatimit. Eu nu imi doresc sa zica cineva despre mine „uite, saraca fata, se chinuie si tot nu ii iese”. Imi doresc ca lumea sa zica „Mama ce usor i-a fost sa ajunga acolo unde este” si abia cand incearca si ei, sa vada cat de greu este sa alergi o mie de kilometrii cu doi saci in spate: unul cu indoieli si unul de speranta…
In concluzie, daca vezi ca nu exista un reflector si pentru tine, construieste-ti unul! Eu, momentan, inca lucrez la reflectorul meu. Am plecat pana in UK sa mai caut niste piulite care imi lipseau si simt ca sunt aproape sa le gasesc!

Asa ca imi iau sacii mei si o sa ma apuc de alergat. See you at the finish line!

Comentarii Facebook