Un subiect complicat dar foarte des întalnit este acesta. De foarte multe ori am intalnit adulti cu voci extraordinare trecuti de 30 de ani cu cariere de succes in domeniile pe care ei le activează. IT-ist, farmacist, diplomat, judecator, Director General de corporatie, medic, psiholog, director de marketing etc. Povestile lor intr-o proportie covarsitoare incepeau la fel. „Mi-am dorit sa cant dar parintii nu m-au lasat spunand ca scoala trebuie sa fie pe primul plan. Acum pot sa fac ce-mi place si imi doresc sa cant!”
Vad in ochii lor atata tristete si de multe ori lacrimi, incat asta ma face sa am curajul sa scriu acest articol delicat…

Aveam 4-5 ani si cu noi in casa locuia o Doamna nobila, copil de mari moșieri din vremuri apuse. Ii spuneam Tanti Bellu si avea in jur de 75 de ani. Camera ei era decorata cu mobila stil si oglinzi de cristal si fiecare lucru era diferit de lucrurile din camerele noastre. Mult mai tarziu am inceput sa apreciez obiectele deosebite din camera dumneaei. Primele mele „recitaluri” au avut loc pe scena din camera lui Tanti Bellu, pe un scaun negru ca abanosul, stateam in picioarele goale îmbracata intr-o rochita veche de la sora mea si cantam, dansam si recitam poezii, Mama de George Coșbuc si Scrisoarea a III-a de Eminescu pe care tata m-a ajutat sa le invat. Nu aveam decat un spectator: Tanti Bellu! Primeam aplauze si ca premiu primeam cate o lingurita de dulceata de trandafiri zaharisita si un pahar de apa. Cel mai fin deliciu al copilăriei mele, dulceata de trandafiri… Tanti Bellu a exclamat de multe ori: „Copilul asta va fi artist, faceti ceva cu copilul asta!” Parintii mei, oameni modesti care aveau de plătit rate la casa si de crescut doi copii, plecau dimineata si veneau seara de la munca si nu prea aveau disponibilitate pentru noi sau pentru inclinatiile noastre. Pe la 11 ani mi-au dat voie sa ma înscriu la Casa Pionierilor (Clubul Elevilor de astăzi), dupa lungi rugaminti si lacrimi. In scurt timp am devenit solista trupei si in toate vacantele aveam turnee in taberele scolare unde cantam seara la discoteca!😜 Am invatat singura sa ma acompaniez la chitara si cantam de dimineata pana seara. Intrasem la liceul de langa casa si urma sa devin lucrator intr-o fabrica tot de langa casa! Eram artista liceului, iar profesorul de geografie imi dădea nota 10 daca-i cantam o piesa. Intr-o seara am ajuns acasa si le-am spus parinților ca vreau sa merg la Liceul de Muzica. In orasul meu nu exista, deci singura varianta era sa plec din Focsani. Eram deja in clasa a X-a si urma sa dau examenul de treapta a doua. Atat am auzit: „Dorino copilul nostru a innebunit!” Aveam deja 14 ani, eram la pubertate si incepeam sa ma manifest, eu de fel fiind un copil linistit, mediocru la mai toate materiile, mai putin la Limba Romana. Liceele de Muzica din provincie au fost redeschise dupa Revoluția din 1989 si clasele cele mai mari erau de clasa a IX-a eu fiind deja intr-a X-a. Singura varianta era sa repet din toamna clasa a X-a. Era imposibil pentru ca eu aveam note asa de mari la toate obiectele, obținute din cantat, incat nu reușeam nici cu media 2 sa fiu declarata repetentă!!! Din momentul in care parintii au spus ca ma susțin in nebunia mea, am inceput sa învat singura teoria muzicala pentru ca urma sa dau examene de diferente la specialitătile muzicale si eu nu stiam nici macar unde era nota la pe portativ. Toti profesorii din liceul meu ma incurajau si imi dadeau voie sa invat teorie muzicala in timpul cursurilor. Problema cea mare era cum sa repet clasa fara sa raman repetenta? Salvarea mea a venit din partea profei de biologie care desi nu s-a manifestat vreodata, a ascultat povestea mea si a venit cu soluția salvatoare. M-a sfatuit sa scriu cu mana si mintea mea un memoriu pe care si sa il trimit la Ministerul Invatamantului, personal Ministrului de la acel moment: Gheorge Stefan(a fost ministru vreo trei patru luni)! Tata a plans dupa ce a citit scrisoarea mea si asta era un semn bun! Era luna Martie cand am pus scrisoarea recomandata la Posta Romana. Prin Iunie am aflat ca exista in Galati Liceu de Muzica. Bucurie mare pentru ai mei pentru ca acolo statea matusa mea Tanti Mimi la care puteam sa locuiesc. Am plecat cu tata la Galati la Liceul de Muzica Dimitrie Cuclin unde ne-am intalnit cu Doamna Directoare careia i-am cantat cu voce impostata.

„Figaro siiiii Figaro laaa” pentru ca desi eu vroiam sa dau la Canto Clasic nu stiam nici o arie, nu vazusem in viata mea o partitura de opera, dar retinusem acest vers din opera Nunta lui Figaro de Mozart. Un vers am stiut, un vers am cantat! Doamna Directoare, fascinata de vocea mea a spus cu glas tare ce gandea, vorbind cu profesoara de pian care asista la… auditie: „Pușa de astfel de elevi avem nevoie in scoala noastra, de copii care isi doresc sa faca muzica!” Apoi s-a adresat tatalui meu recomandându-i sa mearga a doua zi la prima ora la Minister sa ceara derogare pentru repetarea clasei a X-a. Obositi si plini de emoția frumoasei primiri, am plecat optimisti spre apartamentul matusii mele care fusese sunata la telefon de sora mea de la Focsani (pe vremea aceeia nu existau telefoane mobile) ca ajunsese in cutia postala o scrisoare de la Ministerul Invatamantului. Am sunat la Focsani si am rugat-o pe sora mea sa-mi citeasca scrisoarea in care era scris negru pe alb ca pot repeta clasa a X-a la orice Liceu de Muzica din tara fara sa susțin vreun examen de diferența!!! WAW sa va spun ce am trait sau simtit? Nu mai stiu dar pentru mine din acel moment a inceput viata! Din toamna acelui an am devenit eleva a Liceului de Muzica Dimitrie Cuclin din Galati Sectia Canto clasic. Din acel moment am iubit scoala enorm. Stateam in liceu de la 8 dimineata pana la 10 seara. Studiam încontinuu pentru a recupera 9 ani de scoala de muzica si pentru a ma pregăti pentru Conservator. Armonie, teorie, istoria muzicii universale, pian si canto. Iubeam materiile astea. Invatam studii si Arii pe care duminica i le cantam matusii mele. Dupa trei ani de liceu am intrat la Conservatorul din Iasi unde erau doar sapte locuri dintre care trei pentru soprane. Nu cred ca va pot descrie bucuria unui copil sarman care a dorit sa-si depaseasca condiția urmându-si pasiunea. Doamne cata fericire in sufletul meu si pentru parintii mei. Povestea mea are o morala simpla. Nu conteaza cat de complicat este sa-ti realizezi visul! Important este sa crezi in el pentru ca totul va lucra sa se implineasca. Fara nici măcar o ora de meditatie copilul lor a ajuns la Conservator. Peste un an m-am transferat la Conservatorul din Bucuresti unde am studiat la clasa Prof. Georgeta Stoleriu si peste inca un an am luat concursul de angajare la Filarmonica George Enescu Bucuresti. Totul in jurul meu este muzica si din acest motiv viata mea este o armonie totala. Prin povestioara mea nu vreau sa va spun decat ca daca iti doresti ceva cu adevarat, mai devreme sau mai tarziu vei reuși! Urmeaza-ti visul pana la capat si incearca sa-i convingi pe cei din jurul tau ce este cel mai important pentru tine!

Comentarii Facebook